Istorie Istoria României
Politica externa a romaniei in perioada interbelica
Politica externă a României în perioada interbelică (1919-1939) a avut ca obiectiv principal menținerea statutului quo stabilit prin tratatele de pace de la sfârșitul Primului Război Mondial. România a urmat o politică de alianțe regionale și internaționale pentru a-și apăra granițele și independența, culminând cu înscrierea în Antanta Mică și încordarea relațiilor cu vecinii revizioniști.
Tratamentele de Pace și Noile Granițe
- Tratatul de la Trianon (1920) A recunoscut unirea Transilvaniei cu România, stabilind granițele cu Ungaria și consolidând România Mare.
- Tratatul de la Sèvres (1920) și Lausanne (1923) Au reglementat relațiile cu Turcia, confirmând cedarea Dobrogei de Sud Bulgariei în 1913 și stabilind relații diplomatice.
- Problema Basarabiei Unirea Basarabiei cu România în 1918 a fost recunoscută de Puterile Aliate, dar URSS a contestat-o permanent, creând tensiuni constante.
Alianțele și Tensiunile
- Antanta Mică În 1921, România a format alianța Antanta Mică cu Cehoslovacia și Iugoslavia pentru a contracara revizionismul ungar și bulgar.
- Relațiile cu URSS și Germania Relațiile cu URSS au rămas tensionate din cauza Basarabiei, iar în anii 1930, Germania nazistă a început să sprijine revizionismul ungar, periclitan securitatea României.
- Criza din anii 1930 Cu ascensiunea fascismului, România a încercat să mențină echilibrul între Franța (alianțată) și Germania (economic influentă), dar a fost forțată să cedeze teritorii în 1940 (Dictatul de la Viena).
Studiază harta României Mari și compar-o cu cea din 1940 pentru a vedea impactul politicii externe.